Finețea brutală

O nouă filă, o filă fină, filă care nu cunoaște anotimp, nici noapte, nici zi. Străin de ea este cerul înstelat și dorul însetat. Puncte, puncte… puncte de suspensie mă suspendă într-o filă fină. „Fin” devine brusc înțepător, totodată apăsător și… uscat. „Fin” nu este retrospectiv, nici subiectiv, este expectativ. Expectativul este suspendare, foire, de aici puncte, puncte. Punct și de la capăt. Retrospectiv și subiectiv… umed, adică amestecul acesta se poate război cu brutala finețe a filei. Asta deoarece fila fină nu este un sol arid, literele sădite vor da roade. Astfel capătă puls, puls în consonanță cu cadența creatorului și suflu, suflu inspirat de creator, iar porii îi freamătă a viu. Fila oglindește și oglinzile nu pot fi sterpe atât timp cât există lumină, dar asta ține tot de mâna care scrie. Forma „brută” a filei este treptat reliefată prin forme și nuanțe. Iau produsul finit și îl împachetez în staniol. Pe etichetă, un avertisment: „Ciocolată amăruie”.

Reclame

Repaus

Elegie deșirată, împletită cu ale nopții mreje descâlcite,

Închegând emoții, dezghețând calote lăuntrice.

Un oftat prelung de-o profunzime plană, asimilând tonuri șoptite,

Glasul inimii găzduit de game minore, îngânat de torace.

Cadența inimii, cadență de vers, fiori metalici, reflexe mecanice.

Un suflet istovit de atâta zarvă interioară, vandalizat.

Croiesc bandaje din raze de lună, din nebuloase imagini plastice,

Răgaz în oda valurilor și în suflul dulce al mării din sufletu-i sărat.

Fâșii

Bate un vânt rece în pupă din răsărit la răsărit,

Pulbere de platină picură peste creste de paltini,

Verdele crud ornat cu fâșii galbene-arămii.

Zorile-s papirus, se desfășoară o nouă filă de-un albastru-palid.

Tranziție în aur pur, alchimie pentru ochi ce pot s-o sesizeze,

Notez reacția în file, cameră obscură-mi este cordul…

Un răsărit contrafăcut sub cod binar, cheia este codul,

Rescris în zona crepusculară, tenebre să-l asimileze.

Planul terestru se unifică cu cel astral, undele depășind orizontalul,

Așa cum gândul în trecere se ia la întrecere cu secundele,

Miraj din decupări acumulat, din orizont își dezvăluie velele,

Învăluie în valuri argintii simțuri, în adâncuri răsună ecoul…

Fără titlu

5 dimineața. Își soarbe cafeaua amară, vaporii calzi i se imprimă-n sinus. Fumul cafeniu, catifelat o inundă. Este amețită de la beția de frenezie dată de boarea dimineții… Privește textura netedă a ferestrei, pe urmă prin ea. Are un reflex străfulgerat din adâncuri, ar vrea să alerge desculță peste un verde întins până la linia orizontului , ar vrea un roșu intens care s-o țină trează… Trandafirii, da, deși ofiliți, roșul intens se conservă, petalele ofilite nu se descompun, ele compun un tablou îmbibat în sevă… un tablou în ulei, vernisajul se scurge lent pe cornee, vrând să se conserve în retină. Și trandafirii ofiliți sunt frumoși, dar nu este despre trandafiri, este despre petale, spinii înțeapă. Așa cum nu este despre roșu, este despre intensitate. În esența, este o consolare a simțurilor prin esența a zece vieți strânsă în petalele cu viață scurtă. Procesul de ofilire are o continuitate care subliniază viul. Își întocmește răgazul, lasă gândurile de-o parte. Senzația sugerată de pântecul unei grădini înmugurește în penița stiloului. O agendă cu însemnări îi ține companie. Scrisul îi pare deformat ( din cauza beției de frenezie), aproape ilizibil cu litere ascuțite, în antiteză cu restul paginilor în scris aproape caligrafic, cu litere mari, înclinate spre dreapta. Dacă boarea dimineții ar fi fost mai accentuată (este un mănunchi de soc de care se suspendă și nu îi permite să „alunece”), atunci s-ar îndoi că scrisul îi aparține. Poate un hoț de agende cu mustrări de conștiință care i-a adus agenda în taina în care a luat-o. Scopul lui fiind acela de a o face să cadă pradă unui mister, ce-i drept nici ei nu i-ar fi displăcut ideea de mister. Ar fi rătăcit, fluturi imortalizați sub formă de cuvinte și sensuri de cuvinte așternute în corola unor flori cu lujer înalt . S-ar fi așteptat la o analiză pe text ca în liceu sau poate un eseu despre începutul deziluziei. Poate o încercare de scriere în stil baroc, fie ea brăzdată de brizbrizuri. Închide agenda și își termină cafeaua devenită rece. Zâmbește, acest cadru era plăcut la fel ca o aură de înger, era un vals la porțile delirului, dulce delir… Fixează cu privirea călimara a cărei dâre aproape imperceptibilă de pe pereții acesteia semăna cu bruma rămasă pe degete de la un cadavru de fluture.

Un mai cu brumă

Ți-am lăsat un bilet, te rog, trece cu vederea scrisul,

Dacă ți se pare prea sec, să citești printre rânduri!

Dacă asculți cu atenție îi poți auzi surâsul și plânsul,

Plânge pentru că până să ajungă în mâna ta, a respirat nuanțe de gri,

Surâde pentru că ți-a recunoscut buricele degetelor.

Deși ți-am putut oferi doar morminte din cuvinte,

Înainte de a ucide proza, pulsau, au fost însuflețite,

Poate nu te-ai prins, dar deja te-au prins (știu, vina aparține ochilor).

Uitasem că voiam să te întreb, dar las pe altădată,

Că de la un timp ard din colecția de răspunsuri, pentru o alta de întrebări.

Poate ne vom întâlni într-o luni de mai, dar nu azi că e mai luni decât altădată,

Poate îți voi trimite o vedere cu note desprinse din solfegiul unor păsări mecanice,

O floare sângerie presată

Și frescă în decupări.

Scrijelituri

Scriam împreună când înfloreau castanii,

Eu scriam urât, tu scriai frumos…

Tu strângeai rămășite de primăvară și culegeai culori vii,

Eu strângeam în palme brumă, dar statul de pe stihuri devenea mai gros,

Broaște mormăiau într-o slavonă veche,

Păsări se resemnau în fuziune cu natura moartă…

Nici praful și nici rugina nu s-au prins de melodia noastră veche,

A fost cruțată de toamnă, toamna este o doamnă venerată,

Farmecele ei sunt mreje din care nu aș vrea să scap.

Sub vraja ei ațipeam pe rând, recitam pe rând, zâmbeam pe rând…

Într-o conștiință mânjită, vei rămâne gândul meu nepătat…

Iluzoriu

Pe un drum de aburi, picura cu flori de tei,

Frunze aplaudau în bătaia vântului, crengi scârțâiau continuu…

O fantasmă scăpărată, cu miros de déjà-vu.

Un străin s-a prezentat, aveam în fața mea două scântei,

În privirea sa se putea scufunda orice secundă…

Era ca prin vis, cred că a spus că îl cheamă Dionis,

În acest pasaj, nimic nu era conturat, chipul șters și glasul stins.

Illo tempore, o oră se îngrămădea într-o secundă,

O secundă se deșira sistematic într-o oră…

N-am scormonit destul în conștiință ca să mă agăț de vreo frază,

Doar privirea mi-a rămas imprimată, trecerea de la scântei la rază…

Îmi repeta „momento mori”, am murmurat un „se lavi” în grabă,

În timp ce mă detașam, auzeam „nota bene, modus operandi!”…

O salcie plângea șiroaie, amintea de vanul din care se născuse el.

Se derula destrămarea Babilonului, căderea turnului Babel.

M-am ascuns printre ruine sau ce a mai rămas din vitrali.